sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Speriați de noapte

           Ultimele zile de vacanță ale unui proaspăt licean... După un semestru descris ca fiind „de acomodare”, dar care, pentru mine, a fost destul de aglomerat, spun fără rușine că meritam o pauză. Deși am muncit pentru activități școlare și în vacanță, am hotărât ca spre sfârșitul acesteia să-mi acord o pauză totală. Planul era să ies cu câțiva colegi la o simplă plimbare în „lingura de oraș” de care dispunem. Acesta era planul și nu m-am așteptat nicio secundă să fie altfel.
          Câteva telefoane, niște mesaje pe popularul „mess” și totul s-a dus naibii. S-a dus naibii pentru că era deja întuneric afară. Chiar lăsând la o parte preferința pe care o am eu pentru activitatea nocturnă, tot este intrigant. Motivul afirmat: clasicul „nu mă lasă”. Deși acesta este, sunt sigur, motivul principal, în nimeni nu am văzut măcar dorința de a ieși. Toți au preferat să stea închiși în fața monitoarelor. Nu sunt sigur dacă au o lipsă imensă de voință sau se complac cu situația în care părinții lor sunt speriați de bombe. Da, în orașul în care trăim se întâmplă multe lucruri noaptea, dar tot multe se întâmplă și ziua!
          
                           Speriați de bombe, violuri, bătăi, crime și OTV, părinții își țin copii (care sunt totuși adolescenți și vor înfrunta viața la întreaga ei intensitate în doar câțiva ani) în casă, pentru că realitatea e prea crudă pentru asemenea „oameni cu viitorul în față”. Care viitor dacă trăiesc un vis?

                           Adolescenți fără voință (nu, numai ascultători nu sunt, vă garantez), stau în fața monitorului și bârfesc, înjură, pocesc limba română, discută iubiri de crocodil. Nu protestează, nu cer, nu au și nu oferă încredere. Preferă monitorul.

          Dragă speriaților de noapte, vă anunț că jumătate din zi este noapte, deci și jumătate din viață. Dragi copii ai speriaților de noapte, nu aveți niciun cuvânt?

Oricum, e bine, pe de o parte, așa... Fiecare-și știe marfa. Oare? Oare dacă li s-ar acorda încredere acestor adolescenți ce preferă ecranul plin de gunoaie, ce ar face? Măcar n-ar mai fi orașul acesta pustiu.

           Nu vreau să mai spun nimic. Starea în care sunt nu-mi permite să mă exprim clar. Cert e că țintelor comentariului meu le doresc un sejur la New York.

vineri, 13 ianuarie 2012

Sportul comentatului - acum îl practic online

            Acum zece minute am hotărât să-mi fac un blog unde să comentez. L-am făcut repede, fără să mă pierd în designul blogului. Acum am un blog unde comentez.

            Să începem și să terminăm cu o scurtă poveste: Eu îmi exprim părerea. Acum că am terminat și scurta poveste, trebuie să spun că, bineînțeles, părerea nu mi-o spun tot timpul cu voce tare. De-asta am creat acest blog: să spun aici tot ce mă supără, ce-mi place sau nu, ce am spus în văzul lumii sau ce am ascuns înghițind sec.
          Pe acest blog, dragule cititor, nu am să fiu obiectiv. Pe acest blog probabil că am să tai în carne vie, dar asta vreau - realitatea brută. Aici  îmi voi exprima, poate și ura și iubirea în aceiași frază, fiind liber să o fac.
       
          În postările ce vor urma voi spune totul exact așa cum vreau, necosmetizat, dar întotdeauna real.Voi posta aici impresiile mele față de orice de oriunde.


       
Sunt un comentator sportiv...fac un sport din a comenta